Întrebat care va fi situația în România, în cazul producerii unui cutremur precum cel din Italia, Cioloș a spus, potrivit agerpres.ro: „În România, Doamne fer’, să spun. Sper să nu fim în această situație!”.
Adevărul ăsta e: speranța moare ultima. Oamenii, însă, se duc mai iute.
Între cutremurul din ”77, din România, și acest nesfârșit lanț de cutremure din centrul Italiei, multe nenorociri s-au întâmplat pe glob. Niciuna parcă nu ne-a afectat mai tare, mai direct.
Dar nu despre aspectul emoțional vreau să vorbesc, ci despre guvernare, administrație locală, despre inconștiență și indolența românească, plecând, inclusiv, de la acest ultim strigăt de disperare.
Nimic din viața noastră nu conturează, cu mai mare atașament, spiritul mioritic al nației, decât această așteptare/acceptare a morții și distrugerii violente.
De zeci de ani, guvernele instalate la conducerea României nu au fost în stare să rezolve problema imobilelor deteriorate, afectate de timp, precum și de cutremurul din ”77, și de următoarele. Dar nici românul nu a luat taurul de coarne, cerându-și dreptul la viață.
Cine crede că sunt puține, cutremurele importante – cele de peste 6 grade -, se înșală. Iată doar câteva exemple, începând cu cel din 4 martie 1977, cu magnitudinea de 7,2 grade pe Richter – 30 august, 1986 – 7,1 grade; 30 mai 1990 – 6,9-7 grade; 31 mai 1990 – 6,4 grade; 31 mai 1990 – 6,1 grade; 27 octombrie 2004 – 6 grade. Cu două excepții, toate, peste magnitudinea declarată a celui din Italia.
Încă din 2013, Gândul a scris despre acestă situație incredibilă: „Potrivit calculelor noastre, peste 650 de clădiri din cel puțin 33 de orașe din România aflate în zone cu risc seismic reprezintă un pericol public și se pot prăbuși la un cutremur precum cel de acum 36 de ani. De asemenea, alte aproximativ 2400 de imobile locuite, încadrate în categoria risc seismic II – IV sau la Urgențe 2 – 3, se pot prăbuși sau pot fi afectate”.
Credeți că de atunci încoace, la fel ca și în zecile de ani de după 1989, cineva s-a apucat, cu disperare de reabilitarea acestor clădiri, pentru a nu-i condamna la moarte pe românii care trăiesc în astfel de condiții?
Nici un premier și nici un guvern n-au făcut din asta o prioritate. De ce?! Poate că 50.000 – 60.000 de oameni nu înseamnă mare lucru în mintea politicienilor noștri. Sunt ei mult mai mulți pe teritoriul patriei, și, dacă le înmulțim numărul cu două-trei buzunare, câte are fiecare, de unde să mai rămână pentru consolidări?!
Sigur, domnul Cioloș e la curent cu situația, la fel ca toți ceilalți șefi de guverne, care ne-au condus timp de 27 de ani: „Avem alte probleme care trenează de ani de zile legat de consolidarea unor clădiri. Sunt lucruri pe care Guvernul, în limitele pe care le are le dispoziție, le face, însă aici avem nevoie și de participarea autorităților locale, primăriei. Sunt foarte mulți oameni, mai ales proprietari privați, care sunt reticenți în a accepta eliberarea temporară a clădirilor pentru ca ele să fie consolidate. Ne gândim inclusiv la proiecte legislative care să ne permită să facem lucrul acesta„.
Serios?! Dar ce limite poate avea un guvern când vine vorba de viața a zeci de mii de români, care trăiesc pe muchie de cuțit?
Apoi, sigur că „foarte mulți proprietari privați sunt reticenți în a accepta eliberarea temporară a clădirilor pentru ca ele să fie consolidate”. Întrucât, odată evacuați, și zburătăciți cine știe pe unde, din respectivele imobile, statul va continua să-și vadă de „limitele” lui, alte zeci de ani, timp în care clădirile în discuție. fie rămân în paragină, fie sunt „luate în posesie” de tot felul de mafioți, indivizi dubioși și oameni ai străzii.
PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK –MARIAN SULTĂNOIU
În ceea ce privește participarea în solidar „a autorităților locale, primăriei” la o astfel de acțiune, aici premierul a bătut la porți deschise.
Pentru că, Primăria Capitalei, la fel ca multe alte primării din țară, alocă sume importante, după buget, construcției de Catedrale, biserici și lăcașuri de cult – care, sigur, au și ele importanța și rostul lor, personal înțelegând aceste finanțări, în funcție, însă, de priorități -, pentru ca premierii, responsabili, să aibă unde se ruga: „Doamne fer”, și ai grija noastră!”.